Timp...

Blocaţi în timp…
Mă-ntorceam în valurile clipei
trei ceasuri înapoi
la zâmbetul de-nceput
Şi nu mă mai săturam
să te privesc.
Trei ceasuri
şi o singură curea.
Tăcerea te-ajuta
să scapi de privirea mea…
Şi-ai fi vrut să rupi totul
prin glasuri
de întuneric…
Şi-atunci te-ntreb de-ai vrea
să rupi din tăcerea mea
în trei ceasuri
şi un fulg de nea…

Pe ultima sută...

Perioada dintre sărbători... Am visat azinoapte că pusesem trei articole pe blog... şi culmea, că acum chiar nu ştiu ce să scriu atât de interesant (tell me smth new). N-am avut un Crăciun foarte fericit... Am fost răcită cobză - şi abia azi mi-am mai revenit cât de cât (că încă mai am ameţeli şi tuse măgărească, dar asta e nimic pe lângă ce a fost). Am energie şi n-am pe ce să o consum că mi-e că dacă îmi fac curaj şi ies, mă întorc la polidin, frecţii şi antibiotice (no thanks), aşa că citesc diverse despre Kiron şi asteroizi :)) - nimic nou, again.

Aaa da, a nins azinoapte... dar am senzaţia că deja se mocirleşte (şi nu e foarte plăcut)

Craciun fericit!!

Fie ca Sfintele Sărbători de iarnă să vă trezească în suflet dorinţa de mai bine şi bucuria de a fi alături de cei dragi!
Craciun fericit!
Frohe Weihnachten!

Reacţii...

Durere puternică de măsea

şi de inimă.

Bate puternic pe ritm de nevralgie

măseaua

sau inima;

Cum poate un firicel de frig

să provoace atâta durere?

Dar închide dragă fereastra

inimii

cu tine pe dinăuntru -

Şi nu lăsa căldura ei să se piardă

în ceaţa de afară.

Izolează bine, căci frigul de la măsea,

acumulat, creează puroi

ce te alungă din inima mea...

Durere infernală pe interior

când afară-i viscol şi tu eşti acolo,

cu măseaua mea.

Poezie dadaistă

...sau cel puţin asta se presupune. Cu alte cuvinte o ciorbă de cuvinte extrase din "căciulă".

În Egipt parfumul supărat
pipăie mândru mesajul religiei.
Bucata sensibilă de lapte strălucit
se regăseşte în viaţa profetului bleg
dar bine...
Urmăresc drumul imprimantei spre exil
în ciorap.
Chiar şi Everestul simte cutia pastilei efemere
şi răceşte antibioticul.
El minte că bea supozitorul blond
de ou în briliant,
fiindcă pijamaua extenuată
luptă în politică.
Nicio lacrimă nu provoacă
rupturi în munţi.
Iartă-ţi sufletul, Kefir,
căci portocala iubeşte verdele
chiar dacă moare răzbunarea
în covor.
Copacu-i un berbec simpatic,
şocat de balivernele
sacoului lui Zorro.

Aiureli

Ce zi bună... Asta până acum când m-a electrocutat gândul acesta. De ce tremur şi mă comport ca şi când aş fi văzut o fantomă? Mi-e teamă că se va învârti roata în aceeaşi direcţie. E o altfel de formulă dar totuşi există riscul unui rezultat comun. În fizică... se prea poate ca pentru stări diferite, din formule diferite, să dea acelaşi rezultat, dar în viaţă? În viaţă nu ar trebui.
M-am liniştit dar tot mi-e mintea tulbure. Prea sunt sătulă de oameni îngrijoraţi în jurul meu, de nervi descărcaţi, de suflete care nu se înţeleg. Vreau linişte, să-mi aranjez gândurile... dar nici un an de aş sta într-o cutie, nu cred că m-aş putea schimba, ci poate mai rău: aş rămâne într-un univers de mult uitat...

Exil

Bule... se agită în aer şi duc nebune toate gândurile unui om lucid. Plouă...şi ninge, ba nu... doar plouă. Se întâmplă ca în această ameţeală să găsesc o umbră de nimic care să mă trezească.
De ce nu răspunde?
Mergeam încet pe stradă cu respiraţia tăiată: în întuneric doi ochi verzi s-au insersectat cu ai mei. Atât de cunoscuţi şi totuşi atât de străini. Leşin sec. No air. De ce? Palton negru...?! Nu am remarcat nimic. Nu-mi pasă, a fost un accident cu un suflet dintr-o altă viaţă.
Şi totuşi, revin la mine. Marcată parcă de mâna de pe trotuar. E iarnă iar în sufletul meu se dă un război crud, dar mă salvează, căci are aura încărcată pozitiv. Nu e ca el, e diferit... un prunc cu suflet curat, nu un demon pătat...

Another year has gone by

Playlistul meu mă ajută să sparg puţin tensiunea. Mă gândesc la portocale - pe care le ador. Simt presiunea aerului în părul meu şi mirosul aceloraşi fructe ce mă pândesc de pe birou. Nu pot să nu mă gândesc la ele.
Mă aşez pe pat să mai învăţ ceva dar...sunt obosită. Am avut un vis frumos azinoapte ce încă mă mai captivează, dar... inutil! Nu cred în forţa lor.
Am mâncat prea multă ciocolată.
Fredonez... "ce simt acum?" am întrebat. "Another year has gone by" mi se răspunde într-un final, pe-un ton de terţă mare. Am trecut la colinde... simt iarna, simt braduţul ce stă împodobit şi veşnic viu, în ghiveciul său din sufragerie (oare când se va face mare, mare?) şi iar e fix...

Lucrurile se înrautăţesc înainte de a se îmbunătăţi.

Se ajunge la ce zicea Nietzsche " Anticipările negative conduc la rezultate negative. Anticipările pozitive conduc la rezultate negative."

Asta ca să nu mai fiu întrebată de ce...

Acum pot reveni la problemele mele, la moartea pe care-o voi vedea cu ochii la teza de la germană, la certurile care apar tot mai des, la nervii pe care nu mai am cum să-i controlez şi la prostia omenească ce mă înconjoară şi încearcă să pună stăpânire şi pe mine. Cu părere de rău, într-o lume de incompetenţi şi "deştepţi", cerbi cu două frunţi nu poţi decât să te salvezi prin renunţarea la visare. Ai zice că tot ce există se bazează pe o vină nerecunoscută. Mă disperă să văd toţi imbecilii făcând nişte afirmaţii după care cu uşurinţă poţi trage apa, mă exasperează să-i văd zmei când chiar ei se încadrează în categoria pe care nu o recunosc. Vor faimă dar se împroaşcă singuri cu noroi şi atunci, salvatorul îi confundă... atunci nu mai există fericire şi linişte, ci doar război. Freud îşi punea problema unei lumi pline de egocentrişti (nu egoişti)... spunând că atunci pe nimeni nu se va mai revărsa egocentrismul nimănui şi ar exista lumi paralele. Ei bine, am pus piciorul în prag. Am să mă ocup de egocentrismul meu, am să mă interesez de mine, că şi aşa am fost acuzată de un astfel de comportament. Nu-mi mai pasă... Nu mai sunt de mult visătoare, idealistă sau perfecţionistă... Pot fi şi Hitler de vreau fiindcă oricum discriminarea e la ea acasă în lumea asta şi o pot simţi chiar pe pielea mea. Pot să omor cu sânge rece furnica deghizată în porc şi porcul ce se vrea furnică... Am destule pe cap ca să mai suport şi problemele altcuiva, voi trăi după legile lor... Things were normal, let's get back to that!

Tot astfel...

Mai ştii, cum mă strigai pe-atunci... "Icoană cu picioare lungi"...

Melancolie... nejustificată. E 5 decembrie, se fac doi ani de când am murit, doi ani de când uit continuu că exist şi mă scufund în viaţă. Nu e o formă de admonestare a propriei persoane... adică, nu am chiar nimic, nu simt nimic decât o mizerie ce mă înfăşoară complet. Nu-mi vine să cred că e iarnă, că aveam mâna luxată sau că nu mai am forţă să asimilez vreo cunoştiinţă. Nu-mi vine să cred că sunt atât de patetică încât să dau vina pe polipi şi nu înţeleg de ce eram mireasmă, erai viu.
"Salvarea se încercă" spune bloggerul meu... dar pe mine cine mă salvează? Mi-aş dori să nu mai schimb subiectul continuu şi să mă hotărăsc odată pentru totdeauna ce vreau şi ce am. Mă zbat ca peştele pe uscat... deşi, ciudat, că racii supravieţuiesc oricum. Dar eu? Eu nu sunt peşte, chiar dacă pielea-mi e plină de solzi fini...
E fix.
Mă iubeşte... dar şcoala, şcoala de ce nu mă iubeşte? De ce mă chinuie? De ce? Niciun chip ierliu, niciun ochi exhaustiv, nicio mişcare plăpândă. Mi-e somn, mi-e lene, mi-e greu. Vreau să mă trezesc din coşmarul ăsta şi să mai rup o bucată din pâinea victoriei de odinioară...

Nimic

Respir praful
deşi tare m-amăgesc că e parfum...
Vreau să plâng
dar nu mă lasă decât
să zâmbesc.
Vreau să mă lase să ţip -
Că sunt sătulă
de dulcegării...
- Ce ai pe suflet?
Se-aude în noapte
linişte.
Nu există răspuns.

Semn de întrebare...

... Ce se îmtâmplă
Atunci când orgoliul masculin
se regăseşte...
... la o femeie?

Şi ce crede el oare
când ea nu zâmbeşte
... din orgoliu?
Când nu sună
... ca să nu pară supusă,
când nu recunoaşte că suferă
sau că iubeşte?

De ce oare
orgoliul masculin
Se regăseşte la o femeie?
Într-un mesaj, un zâmbet, o chemare;
Ai vrea să-i zici că îl iubeşti...
... dar el ştie!
Ar vrea să nu te mai prefaci -
că nu te doare.

Eşti femeie! Exteriorizează-te!
Iubeşte, ţipă, suferă, plângi dacă e cazul
dar nu te arunca în efectul sindromului
"eu sunt cocoşul" sau "aici cântă găina"
fiindcă rişti să te loveşti.

La mulţi ani, române!

Astăzi se împlinesc 90 ani de la Marea Unire din 1 decembrie 1918. Acum celebrat în mod deosebit, aflându-ne în perioadă electorală.
Am ieşit de dimineaţă în oraş din curiozitate şi am surprins câteva momente drăguţe ce mi-au amintit de copilărie: discursul primarului de lângă statuie, aprinderea flacării... defilarea armatei, poliţiei, pompierilor. Erau aşa drăguţi toţi în uniforme -asta că nu mă pot abţine- încât regret că nu am fost inspirată să îi fotografiez.
Nu a durat mult... dar măcar nu putem spune că a lipsit evenimentul din calendarul nostru anual. Plus de asta, toată lumea are liber azi... şi cum ziua a fost atât de însorită şi de liniştită, am trăit continuu cu impresia că este sâmbătă (acum dezamăgire: e luni).

La mulţi ani, România... la mulţi ani nouă!

Plimbare-

Ce bine e când poţi profita şi transforma weekendul prelungit într-o minivacanţă sau poate... un fel de excursie!
În weekendul acesta, mai exact cam de vineri... când lumea pleacă de regulă spre munte, mare (asta in memoriam binecunoscutului film românesc de pe vremea răposatului), la vot (de ce nu? :)) )... la ţară... eu am plecat într-o reuniune de familie... la Cluj!
Alt aer se respiră în Cluj, altfel te vede omul! Plus... peisajul pe drum, munţi ce poartă valuri argintii încălzite de soare.

Debate

Astăzi, 23 noiembrie 2008 (nu se pune ora 5:00 AM) m-am deplasat la Bucureşti împreună cu domnul profesor Luca, coechipierii mei (12F): Mircea şi Tiberiu (Aka Claudiu), echipa de fete de la E: Andreea, Iulia şi Cristina şi cele două colege de la B pe post de observatoare: Andreea şi Teodora pentru a lua parte la un Open găzduit de Liceul "Mihai Viteazu".
Drumul a fost foarte obositor însă a meritat. Fiecare echipa a avut două dezbateri foarte grele pe moţiunea “Coborârea vârstei de vot la 16 ani este justificată.”
În ceea ce priveşte echipa din care fac parte pe post de vorbitor II, pot spune că au existat anumite momente de tensiune. În orice caz, prima rundă (noi am fost afirmatori) a fost cu Sava, care în urmă cu un an ne-a asigurat plecarea cu un gust amar (chiar şi mie care am fost numai observator). De data aceasta, ariile de conflict s-au aflat undeva la mijloc, fiind o dezbatere puternică şi totodată echilibrată însă, conform arbitrului am reuşit să aducem avantajul în terenul nostru, astfel că am obţinut prima noastră victorie.
Personal primesc această victorie ca pe un lucru deosebit şi, desigur... încurajator!
A doua deliberare a fost mai... specială! Am înfruntat gazdele. Totul a fost frumos şi ar fi continuat în această manieră dacă eram şi noi ascultaţi şi nu numai auziţi - deşi conform celor afirmate de arbitru, nici măcar auziţi nu am fost. Mai puţin important este acest lucru în comparaţie cu ideea că încercarea noastră de a trece această dicuţie de pe două fronturi paralele pe unul comun, nu numai că nu a fost luată în considerare ci mai mult, a fost considerată un fel de abatere de la fişa postului. În orice caz, mi-ar fi plăcut ca acestă confruntare să fie ceva mai subiectivă însă... dacă nu se poate, nu se poate... Asta este, am pierdut vrabia în încercarea de a prinde cioara, însă mă bucur că totul s-a terminat cu bine. O victorie pe caz afirmator şi o înfrângere pe caz negator. Per total o satisfacţie şi împlinire personală de nepreţuit.
Mulţumiri speciale domnului profesor pentru efortul pe care îl depunde în permanenţă atât în dezvoltarea noastră ca tineri oratori cât şi în asigurarea condiţiilor, şi de asemenea mulţimiri coechipierilor pentru sprijinul acordat în echipă de la început până... la sfârşit!
Felicitări şi celeilalte echipe ce a reprezentat judeţul, oraşul şi mai ales şcoala, pentru performanţele obţinute!

Herzschlag

Tu mă chemi... eu apar
Nu mă laşi să ştiu de mine măcar...

Deşi totul merge atât de anapoda, ceva e totuşi bine. Nu ştiu de mine, uit că exist, uit de tot ce mă înconjoară şi simt cum mă ridic pe vârfuri într-o călătorie efemeră.

Mă atragi, mă avânt...
Mă îndrept acum spre necunoscut.

În termeni de specialitate, sufăr... de boala vântului şi nu mă pot trata. Ei zic că e de la inima dar nu cred...

... defapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, poate înţepăturile şi bătăile puternice au un cuvânt de spus.

Mă transformi într-o clipă
Doar nu mă prefaci...

Crezi că poate scrie pe foicica aceea roz ce am? Crezi că vor înţelege de ce am inimă de piţigoi? O fi ereditar? Am emoţii...

...

Nu vreau apropiere şi nici depărtare de cascada iluziilor mele. Nu-mi place când stai prea aproape de mine şi nici când şopteşti ceva, obligându-mă pe mine să te ascult şi să fiu atentă la tine, pentru ca apoi să te înţeleg. Nu mă încântă căldura dintre oameni şi prefer reticenţa şi răcoarea... Vreau ca intimitatea mea, cu cei 30 cm de rigoare, să rămână intactă. Aşadar... nu o invada!

Fragmente...

Ce culori stinse, ce aer închis, ce nebunie. Stau şi aştept aici de-un ceas dar parcă ar fi trecut o viaţă. Examinez. Privesc liniştită în jur pe coridorul larg şi întorc capul de fiecare dată când se mai aude câte un scârţâit anemic al vreunei uşi în direcţia mea. E o îmbulzeală nebună iar tristeţea nemernică de pe feţele oamenilor, mă îmbătrâneşte. Aş vrea să n-am nimic şi să ies pe aceeaşi uşă deschisă pe care am intrat...

Alcoolul nu te face mare!

În perioada 30 octombrie - 4 noiembrie clasa noastră a organizat o campanie socială: "Alcoolul nu te face mare!". Aici este bine de ştiut că în locul alcoolului, adolescentul are o gamă variată de lucruri/activităţi ce i-ar putea ocupa timpul şi capta atenţia.
Mi s-a părut ceea ce am reuşit să facem, deosebit şi având un rol important în dezvoltarea noastră.

Suntem adolescenţi...

... intră în fişa postului nostru să nu fim înţeleşi, să fim obosiţi şi să vrem o pauză continuă... Uneori suntem iresponsabili şi simţim cum cade cerul pe noi, însă nu trebuie să ne lăsăm doborâţi de durere. Părinţii par că nu ne înţeleg? Nu mai au încredere în noi? Ştiu că e o nebunie, însă este doar părerea noastră. Au fost şi ei cândva adolescenţi şi vor să ne ajute să nu cădem de pe pod, în prăpastia iluziilor. Ştiu asta şi pot băga mâna în foc pentru tot... dar totul trece, la fel de bine!

Până una alta să revin eu la ale mele... că eu sunt undeva în al 9-lea cer...:)) nu mă recunosc în definiţia adolescenului decât atunci când vine vorba de plâns isteric fără motiv - şi ăla nu mai există de mult, şi oboseală (aici 100%)... M-am uitat zilele trecute la un film tare drăguţ, deşi are secvenţe chiar idioate... care nu-şi au rostul, tot cu Hugh Grant: "Love actually". De aici am ales o secvenţă (şi câteva soundtrackuri...nici nu ştiu ce să postez mai întâi..)

Plutire...

Mă aflu oarecum undeva departe de pământ. Oboseală, frig, nervi... toate s-au dus. Simt cum îmi bate inima cu putere şi nu realizez cum numai o secundă resimţită ca 3 ore şi 3 ore ca o secundă, mi-au putut şterge toate grijile şi durerea. Nu mai văd nimic... decât o ceaţă caldă... un abur ce se strecoară printre rămăşiţele arse ale celei ce a fost cândva inima mea... din scrum, răsare o scânteie dar să nu mă bucur prea tare, nu are atâta forţă încât să şteargă cenuşa... căci ea este cea care mă face să-mi amintesc că am avut cândva o inima... ce a ars! :)

As I am... Superwoman! 8->

Balul bobocilor 2008

Aseară a fost Balul Bobocilor a CNMB ediţia 2008, în clubul Enigma. Am fost mai mulţi noi cei de X-XII decât bobocii, dar nu se pune... :)). Mi-ar fi plăcut să pot spune câteva cuvinte dar e inutil. Încă mai sunt obosită, m-am culcat înjurând că nu ieşise tutunul din pielea mea nici după baie şi încă mai aveam în urechi ritmul. Chiar şi noaptea am visat că eram acolo şi dansam, lucru care nu se poate încadra tocmai la vise plăcute dar mă rog, nu mai contează... măcar nu pot spune că nu m-am dus. A fost... drăguţ :), dar mai bine era dacă eram şi noi boboci :(...

Mult aşteptatul film

"Soacra cu trei nurori" după povestirea lui I. Creangă, realizat de elevele clasei a Xa F, la îndrumarea doamnei diriginte.
Aveţi răbdare până la sfârşit... sper să vă placă!!

Mă străduiesc...

... să rămân în viaţă. Sunt încolţită şi-mi dau seama că nu există cale de întoarcere şi nici fereastră pentru a evada... De ce trebuie mereu să mă plictisesc? De ce când dau de greu fug? De ce nu îmi place condiţia de stres în care sunt băgată?? Nu am mai dormit două nopţi, decât vreo 5 ore... şi simt că înnebunesc. Păstrez un zâmbet obosit pe faţă dar minte mi-e moarta complet. Iar mă vait că nu am timp, nu am energie şi mai ales... nu am chef!
Sunt atâtea lucruri pe care mi-ar plăcea să le fac, dar pur şi simplu sunt slăbită şi am atâtea pe cap încât nu mai pot atinge priorităţile. Încerc să fiu o perfecţionistă, devin superficială.
Îmi amintesc acum de gimnaziu când aşteptam cu nerăbdare liceul pentru a nu mai avea teme, pentru mai mult timp şi mai puţine griji când de fapt... "Am scăpat de Dracu şi am dat de ta-su"... Vreau înapoi la gimnaziu, la grădiniţă eventual... când singura grijă era să ajung la masă când mă strigă mama şi să nu întârzi de 9 (aka 21) ca să nu rămân pe afară, şi singurul motiv pentru care mă stresam era că nu am apucat să-mi exprim punctul de vedere sau m-a încuiat tata afară că am ajuns la 21.10...
Ce vremuri... vreau să fie iar ziua lungă, orele iar liniştite şi plăcute... vreau să mă trezesc din coşmarul ăsta şi să fiu iar eu eleva ce le poate împăca pe toate şi stă numai cu familia... cea care ARE TIMP!
Aş vrea să nu mă mai enervez aşa uşor şi să nu mă mai dopez cu picături şi pastile antistres numai fiindcă nu am reuşit să-mi fac toate temele, să realizez toate proiectele şi să mai particip şi la concursuri... să nu mai plâng pe umărul mamei şi tatei că nu am avut timp şi că iar am luat o notă mică şi să nu mă mai apuce din senin tremuratul conştientizând că nu am realizat nimic sau că nu am reuşit să mă ocup de tot ce trebuie...
Lume!!! Terminaţi! Nu e vina tuturor că există şi proşti... poate în fiecare din noi există un prost, dar chiar sunt sătulă să sufăr eu pentru alţii!! Nu ne mai încolţiţi, lăsaţi-ne în pace.... mai vrem să mai şi respirăm că altfel ajungem la nebuni.
Şi ironia e că ştiu că nu sunt de neînlocuit... eu mor aici şi pe urmă există înlocuitor. Nu plânge nimeni că a mai murit "o tocilară"...

(Va apărea în curând filmuleţul realizat de clasa noastră: "Soacra cu trei nurori" - aştept să se uploadeze dar cam durează că are 685 MB :D )


"Where is my motivation? No time for motivation, taking my inspiration..." 8->
Green Day - Longview \m/

O zi mare...

... Astăzi s-au întâmplat multe lucruri deosebite deşi la început nu am fost foarte mulţumită. Oricum, am lămurit nişte probleme, am încheiat nişte discuţii şi am semnat contracte.
Maine mă aşteaptă o zi grea, care sper să fie totuşi plăcută..



Ce a plouat azi... şi ce nasol că alunecă roţile la maşini şi că nu merge dezaburirea prea bine...
Eu ştiu:))) Se lasă cu oglinzi sparte... :)))
Dar ploaia este totuşi atât de frumoasă de ascultat şi de... simţit!

Obositor dar... adevărat!

Sunt puţin cam distrată... deşi am avut o zi incredibil de tensionată din ghearele căreia nu credeam că voi mai scăpa cu viaţă! Dar oricum, totul e bine când se termină cu bine. Nu are rost să povestesc ce am făcut eu la şcoală că a avut cine să mă asculte şi sunt descărcată :)), dar voi spune că astăzi este lună plină vizibilitate 100%. De aici şi durerea mea incredibilă de cap care din fericire a dispărut (am tratat-o)... Toată lumea este agitată, nervoasă, isterică, sensibilă şi toate cele... dar va trece. Luna aceasta mi-a luminat în ultima parte a zilei, atunci când am putut-o admira în toată splendoarea ei, printre copaci, toată mintea. O voi păstra în amintire mult timp pentru frumuseţea pe care mi-a adus-o în interior. Mă simt uşurată de griji, ca un nou născut şi simt cum mă pierd în cuvinte...

...The edge of my mind...

Nu mă simt în largul meu. Simt cum trec toate pe lângă mine şi urăsc cum toată lumea spune că "noi" nu avem nimic de făcut, dar ce uită lumea este că... avem şi noi o viaţă de trăit şi un timp de odihnă. Ne-am născut obosiţi - se spune... dar de ce? Fiindcă nu avem timp să ne odihnim, fiindcă nu avem timp să respirăm şi să facem lucruri ce ne pasionează într-adevăr, nu avem timp să fim noi!
Sunt de acord, şi mie îmi place să fiu activă, să fac cât mai multe lucruri, dar sunt om, am şi eu nevoie de o pauză bine meritată, fiindcă altfel risc să nu mai dau randament. Şi poate că nu aş spune asta dacă nu mi-aş risipi acei "minunaţi ani de liceu"... învăţând. Adevărat, n-am altceva de făcut, decât să învăţ...dar poate că mai vreau şi eu să ies la un film, să mă duc cu familia în oraş sau la o plimbare, să mă bucur cât încă mai am timp, fiindcă mă voi sătura de muncă atunci când îmi va veni timpul şi voi fi angajat.
Şcoala are o structură foarte proastă, mai exact învăţământul şi cu tot respectul faţă de continua fluctuaţie a miniştrilor, dar pe ei îi cam doare-n COT de noi... Aşa o fi fost dintotdeauna, nu există ceva bun în toată treaba asta...
Şi altă chestie... nu există multe noţiuni occidentale în minţile noastre... posedăm până şi noi gândirea comunistă pe care ne-o implantează "mai marii noştri": dacă facem prea mult - suntem egoişti şi ne dăm mari... nu avem team spirit, dacă nu facem nimic: suntem blegi şi nu ne implicăm şi proşti eventual... dacă încercăm să facem doar puţin şi să împăcăm şi capra şi varza: se poate mai mult. CE SĂ MAI ÎNŢELEAGĂ ELEVUL??
Poate aberez eu, poate am o criză de personalitate, dar sincer nu mai suport să mă supun şi să tac, nu mai suport să trăiesc într-o ţară ce se crede evoluată şi democrată după nişte principii extremiste combinate cu unele prea liberale din care nu se înţelege decât că avem libertarea de a ne supune.
Nu ştiu, sincer, nu mai am cuvinte... Sunt deja plictisită. Nu e vina elevilor, nici a profesorilor, ci a mai marilor din minister şi mai mult, a celor ce păstrează vie amintirea de mult ucisă! Trebuie să trecem mai departe oameni buni... Nu mai e ca pe vremuri, acum e un dezmăţ total şi poate acesta este motivul pentru care suntem trataţi aşa, dar unii dintre noi chiar vor să facă ceva şi pentru a excela ne trebuie spaţiu... ne trebuie timp să vorbim cu noi înşine, pentru că avem nevoie să ne consultăm busola, alfel vom fi toţi nişte debusolaţi, and I really mean it!

Sfârşit de... săptămână!

A trecut şi săptămâna aceasta...cu bune, cu rele... Viaţa oricum e plină de încercări, care mai de care mai ciudate şi neaşteptate, mai demne sau nu de băgat în seamă. Toate-şi au rostul, fiecare sfârşit desemnând un început şi orice început... un sfârşit!
E ciudată existenţa, e absurd modul în care fiecare nerv pulsează informaţie şi apoi brusc se stinge.
Cred în Karmă... fiecare plăteşte pentru ceea ce face şi este la urma sa răsplătit, iar ironia cea mai mare este că... nu se schimbă moneda! Nu înţeleg de ce acum mă simt bine şi nu înţeleg de ce acum îmi este răsplătit chinul meu veşnic, este ucisă în sfârşit fantoma ce mă bântuie de o vreme. Chiar simt că au murit spiritele ce mă urmăreau şi m-am învăluit în sfârşit în acea aură puternică şi de nedepăşit pe care o pierdusem. Deşi sunt captivă, mă simt liberă... sunt fericită cu ce am acum, chiar sunt... chiar dacă asta nu este ceea ce mi-am dorit.

Un nou lectorat cu părinţii, profesorii şi... elevii!

Cu întârziere de o zi am ales şi eu să vorbesc despre evenimentul de ieri, când am participat la prima şedinţă cu părinţii de anul acesta, a doua din viaţa noastră de liceeni (deşi nu era necesar să precizez aceasta fiindcă oricum până la liceu nu aveam voie să stăm în clasă la şedinţă, motiv pentru care ne înghesuiam toţi să dărâmăm uşa încercând să auzim ce spune învăţătorul/dirigintele despre fiecare dintre noi, dar aceea este altă poveste) şi totodată prima la care au paricipat şi alţi profesori care ne-au supus câtorva activităţi foarte frumoase!
Mulţumiri pe această cale profesorilor participanţi pentru timpul pe care ni l-au acordat!
Despre ce este vorba mai exact? O lecţie demonstrativă de muzică, una de engleză, la care au participat şi părinţii care ne-au dovedit încă o dată că ne cunosc! Una de franceză, latină şi nu în ultimul rând: geografie!
După acestea am urmat noi cu "recapitularea" anului trecut pe care o pregătiserăm. Între timp părinţii au avut de completat nişte formulare din care trebuia să reiasă cât de bine aceştia ne cunosc.
Eu una nu îmi fac griji în privinţa lui tati, fiindcă el este oricum cel mai bun prieten al meu şi cu siguranţă mă cunoaşte mai bine decât oricine - exceptând-o pe mami :)).

Concluzia la care s-a ajuns (sau în fine, la care a ajuns tata, deşi cred că nu este singurul care crede asta) este că noi facem "foarte multe activităţi, mai multe decât se fac la oricare altă şcoală sau clasă" şi ar trebui "apreciat cel ce se află în spatele acestora". Aşadar mulţumiri doamnei diriginte pentru tot sprijinul acordat în permanenţă, fiindcă dumneaei ştie mai bine ce este bine pentru noi, chiar dacă nouă ni se mai întâmplă să mai comentăm din când în când :)).

Neobişnuit...

Astăzi mi s-a întâmplat ceva cu totul şi cu totul neobişnuit. Nu mă judecaţi, poate fiecare dintre voi a trecut măcar o dată în viaţă prin asta, dar mie abia astăzi mi s-a întâmplat, motiv pentru care am şi ales să comunic. Astfel, azi la ora de germana am descoperit că pot avea trac. Eu care credeam că pot vorbi lejer în faţa altora, deschis... am aflat astăzi că defapt nu este aşa. Deseori mă emoţionam când aveam de ţinut un discurs, dar de data aceasta a fost mai rău: a trebuit să vorbesc liber despre un lucru banal (să-mi spun părerea), am început cu primele cuvinte şi brusc m-a luat cu tremurat şi parcă aveam un muşuroi în gât. Chiar am încercat să spun ceva dar nu puteam...
Senzaţia aceasta neplăcută de sufocare a trecut atunci când am putut reveni la situaţia iniţială, mai exact când a trebuit să mă liniştesc şi să lucrez în scris sau fără a mă adresa doamnei profesoare.
Mi-e frică de "profă"? Mi-e teamă de a mă exprima în germană... sau e pe sistem nervos?
Orice ar fi, încă nu-mi vine să cred se poate...

Confesiune

Mă tot gândesc de câteva zile să îmi fac timp să mai scriu ceva şi când uite, mă doare capul şi fac o pauză... nu mai am inspiraţie!
În cazul acesta voi îmbina mai multe lucruri spunând simplu că sunt mulţumită de cum s-a prezentat acest început de an şcolar, îmi merge bine, sunt puţin cam nehotărâtă (da mă tratez) şi vin mereu cu un genunchi/o "falcă"/un ceva julit, învineţit sau umflat după orele de sport. Azi am avut parte de 3 în 1: şold julit, o coapsă vânătă şi obrazul sub ochi, umflat.

Acum stau şi mă gândesc... la cine s-o afla păpuşa mea Woodoo...??? :))

În fine, depăşind momentul, nu-mi iese un exerciţiu la... engleză! :))
Muzica sufletului meu acum:

Vizită la Muzeul de istorie

Joi, pe 2 octombrie am fost împreună cu doamna profesoară de istorie la muzeu...
Am rămas oarecum impresionată de obiectele dacilor, cel mai tare întimărindu-se în mintea mea modelul de atelier de lucru. Parcă arăta mai bine chiar şi decât casele.

Poate voi reuşi să mai fac rost de nişte poze şi să dezvolt în alt articol subiectul...

"Oportunitatea apare în cel mai inoportun moment"

...spunea marele Murphy (şi pentru "afonii" în domeniu, nu e vorba de Eddie Murphy). O vorbă (lege) foarte ironică dar atât de înţeleaptă şi de adevărată ca toate celelalte ce îi aparţin. Nu am să fiu prea subiectivă, nu am să întorc toate cărţile pe faţă şi să explic cum am ajuns la această concluzie, dar voi afirma că am trăit-o pe pielea mea. Oricum, asta face viaţa mai frumoasă şi ajută individul în cauză să depăşească bariera neputinţei şi să câştige mai multă încredere în sine.

(Astăzi ar fi trebuit să fie ziua marelui Dan Spătaru. Să închinăm o cântare!)

Piesa mea preferată:

Music and Lyrics

Am văzut ieri un film foarte frumos, comedie - romance, în premieră la HBO... Se numeşte "Music and Lyrics" (muzică şi versuri) în regia lui Marc Lawrence. Scenariul este foarte frumos, bazându-se pe o poveste de dragoste cum... numai în filme şi în cărţi există. De aseară am rămas în minte cu piesa ce constituie şi motivul principal al filmului, pe care o fredonez în continuu şi mă face să ... zâmbesc!

Nothing sweet about me

Ani, luni, săptămâni, zile, ore, minute, secunde, acum! Nimic nu este bine sau rău. Orice rău este în fond un bine... E sâmbătă, şi încă, este una în care îmi reîncarc bateriile şi redevin puternică. S-a terminat o săptămână destul de controversată şi... pot spune... frumoasă! :)

A venit catalogul, am luat primele note, am notat primele impresii şi am manipulat primele greşeli. Mă simt împlinită cu atât mai mult cu cât într-o săptămână aparent "vulgară" şi "rece" am avut o zi perfectă: vineri.

Nu mi-a scăpat nimic şi totuşi au fost atât de multe oportunităţi de extindere. Sunt bucuroasă şi mândră de viaţa mea. Verdele este în fond roz, nu? Ce mai contează restul?

Sunt enervantă fiindcă am lucruri la care ţin, sunt stresantă pentru că îmi respect credinţele şi judecăţile. Am principii ce nu sunt la nimereală. Mai contează altceva?

Clonarea - da sau nu?

Astăzi la engleză ne-a împărţit doamna profesoară în două grupe să susţinem un debate pe această temă. Eu am făcut parte din echipa afirmatorilor (pro). A fost interesant cu atât mai mult cu cât am aflat unii de la alţii mai mult decât am fi crezut. Nefiind un debate propriu-zis, lipsind cronometrul din joc, nu am ajuns la un rezultat final (sau poate ţine de egalitate), cele două ore nefiindu-ne suficiente. Ideea e că acest fenomen este legal, este benefic dar nu şi necesar (ca să nu fiu rea şi să îi acuz pe negatori că mă lasă fără inimă) :)).

În biologie clonarea se referă la procesul folosit pentru crearea de copii ale fragmentelor de ADN (clonare moleculară), celulelor (clonare celulară) sau a organismelor. Uneori termenul este greşit utilizat ca referindu-se la identificarea locaţiei cromozomilor unei gene cu un anume fenotip, precum "positional cloning". În practică localizarea unei gene la un anumit cromozom sau regiune genomică nu permite neapărat izolarea sau amplificarea secventei genomice relevante. În esenţă, pentru a amplifica o secvenţă ADN într-un organism viu acea secvenţă trebuie să fie legată de originea replicării, un element al secventei capabil să direcţioneze propagarea ei însăşi şi a tuturor celor conectate de ea. În practică totuşi, un număr de alte elemente sunt dorite şi există o varietate de vectori care permit expresii proteice, marcarea, producerea de ARN şi ADN de sine stătători.

Random

Am răcit. Nu am nimic interesant de spus însă vreau să vorbesc (asta poate fiindcă tocmai mi-a zis mami să mă bag în pat - urmează frecţia). A început şcoala "pe bune", adică la modul cel mai serios... profesorii încep să plece de la noi (wow ce început... da nu e vina noastră) şi toată lumea ne verifică forţele.
Mă doare capul (dar râd...) e de la răceală. Mi-e dor de fraţii mei care duminică au plecat la Cluj... şi de tati care la o oră diferenţă faţă de ei, a plecat la Poiana Braşov. Am rămas numai cu mami... şi mă gândesc la momentele petrecute în familie... şi la plimbarea de sâmbătă care m-a costat... această răceală (a da... şi la joaca de-a zugravii la mine în cameră înainte de noua zugraveală)!

A trecut un an!!

Poate că e impropriu spus "la mulţi ani Resurgam! Esse quam videri malim..." însă trebuie să amintesc faptul că astăzi se împlineşte un an de la apariţia blogului meu. Un an de când îmi dau pe faţă identitatea, de când mă confesez publicului larg, mai mult sau mai puţin cunoscut, un an de când îmi fac simţită existenţa în lumea blogger.



Şi totodată, la mulţi ani fratelui meu, Gabi, care ieri a împlinit 23 ani!!

Revenire...

... la programul normal de... şcoală! Parcă mă simt normal acum, liniştită, fericită, amuzată. Mi-a trecut supărarea şi mă simt iar... eu! Nu am foarte multă inspiraţie sau imaginaţie, nici forţă de muncă dar măcar sunt veselă şi mă simt bine... Are şi şcoala rolul ei!

Felicitări CFR Cluj pentru scorul de aseară!! Cea mai mare performanţă pentru echipa mea de suflet (sunt rapidistă, nu mă înjuraţi, dar clujeancă în acelaşi timp, oricum în Champion's league sunt româncă) şi succes Stelei în meciul din seara aceasta!!

Cu paşi mărunţi spre clasa a Xa

Se vede că nu am aterizat de mult timp cu picioarele pe Pământ. Încă mai sunt aeriană...
Am trecut în clasa a X-a (F hee hee). Emoţiile au fost pe măsura aşteptărilor, colegii sunt la fel de înţelegători şi de simpatici, mai puţini cu unul la număr (Ştefi, dacă citeşti, află că îmi pare rău că te-ai mutat). Clasa se transformă într-o celulă de Jilava :)) (poate datorită uşilor cu geam cât de un cap), băncile s-au înmulţit şi stau goale (invers proporţional evoluţiei noastre) şi entuziasmul flutură în aer (hai că deja bat câmpii când eu singură mă simt cu 80 de ani mai bătrână... până mâine întineresc). Sincer, mi-era dor de şcoală deşi tare fain o fost în vacanţă...


PS: Ori am fost eu beată (de fericire, desigur), ori nu s-a ţinut "festivitatea" de... deschidere! Dar pe bună dreptate... unde? Că încă mai e şantier...


Oricum... Bine aţi revenit, elevi şi profesori, la şcoală şi... să sperăm că anul acesta va fi mai bun decât cei precedenţi la un loc!

Back Home...

... în sfârşit acasă... (deşi nu sunt atât de încântată). Braşovul a fost extrem de primitor. Am prins şi ultimele zile "after Cerbul de Aur". Felicitări filarmonicii Braşov pentru spectacolul oferit. Parcă au fost rupte din vis ultimele zile. Acum aştept să văd ce mai e nou pe la şcoală... Am emoţii deşi e inutil să mă gândesc la ceva ce va ţine mai puţin de o zi...

Nimic

Sângele meu e încă rece... obosit! Nu am forţa să zâmbesc decât la nivel de scânteie. Nimic glorios, nimic memorabil... doar nimicuri. De aş lăsa prioritate lucrurilor ce contează cu adevărat, aş putea vedea iar soarele... şi cu ochelari.
E un lucru obişnuit, ceva ce deja nu mai are o semnificaţie deosebită dar mă împinge involuntar într-o monotonie înfricoşătoare de care mereu am încercat să fug...
Nimicul ce m-a monopolizat îmi dezvoltă o doză de indiferenţă îngrozitoare. Nu cred că-l pot arunca. Îmi rămâne un singur lucru: să-l accept.

Cu mâinile-ncordate

Nu în fiecare zi de toamnă miroase a vară şi nici nu răsare soarele senin pe cer fără ca măcar un nor să-l trimită răzbunător în direcţii ceva mai sudice... Aşa începe o nouă "aventură", o nouă zi... traită acum mai mult ca o amintire. Clujul, pe ultimele sute de metri, mă ţine tot mai strâns prinsă de el şi mă face să-mi doresc să rămân la "el" o viaţă.
E ultimul salut senin pe care îl mai pot face, înainte de a mă întoarce "acasă"... la casa spiritului, a minţii... la şcoală. Nu mai pot spera nimic acum, decât ca despărţirea de libertate să nu mă facă să mă trezesc într-o lume străină, înconjurată de-un gard metalic plin cu şerpi...

Mă gândesc la... (inspirat de forumul EDU)

... modul în care mi-aş putea imagina ceva.
Mă gândesc la cât de colorata e viaţa şi totuşi cât de ştearsă uneori...
mă gândesc la iniţiativa mea de a-mi face de cap, bruscată de limitele naturale...
... la Adina, şi-mi dau seama că nu e vina ei, dar că nu pot ajuta.
Mă gândesc la modul în care timpul se scurge ireversibil şi la amintirile pe care le las în urmă...
mă gândesc că uneori nu tot ce ne dorim, e bun pentru noi...
...la stresul de care suferă atâţia oameni care doar vor să îşi trăiască frumos viaţa.
Mă gândesc la cei ce mă apreciază fără ca măcar să mă ştie "în carne şi oase"...
mă gândesc la toti... chiar mă gândesc...
... cum aş putea să le mulţumesc!

În sfârşit...

...simt că a venit toamna. Aştept cam de mult timp acest moment magic... Plouă încet dar neîntrerupt, e o feerie! Nu se mai aud nici maşinile alunecând pe strada şi nimic, decât apa ce se izbeşte de acoperişul casei şi se prelinge pe urmă pe geam şi în cele din urmă în grădină... Plouă aşa de dimineaţă... miroase a toamnă! Cerul cândva doar traversat de nori, a devenit chiar el, în esenţa lui, un nor. E ca un vis acum, niciodată nu am ştiut să mă bucur de acest sunet uniform, pavat cu intenţii de tunete şi fulgere. E superb... e toamnă... şi plouă!

[Mwhahaha, motivul principal pentru care nu mă întorc la Vâlcea]

Fizionomia şi însuşirile psihice

Ultima decoperire pentru mine în materie de psihologie este legată de fizionomia şi însuşirile psihice. Atfel, am să scriu concret cazul meu:
Fruntea: O frunte bine proporţionată arată echilibru în viaţa spirituală, cu riduri verticale, capacitate de a se angaja în acţiune, energie.
Sprâncenele: Arcul sprâncenelor este un semn distinctiv important; sprâncenele arcuite aproximativ într-un semicerc arata sentimentalism, imaginaţie, amabilitate şi tact; apropiate de ochi arată hotărâre, voinţă, dar şi posibil sadism.
Ochii: Căprui-verzui arata spiritul combativ, curajul şi talentul, ochii apropiaţi arată concentrare, voinţă, gelozie, intuiţie, claritate în gândire, maliţiozitate, ochii găunoşi, ascunşi arată un caracter iscoditor, de spion şi cu slabiciuni omeneşti. Ochii după formă pot fi şi migdalaţi ceea ce denotă originalitate, ingeniozitate şi uneori egoism.
Obrajii: supţi denotă o fire meditativă, închisă în sine, devotată, puternică şi cu spirit de iniţiativă. Cu pomeţii ridicaţi spre ochi, este generos, milos, usor impresionabil.
Nasul: Nasul cârn arată o fire afectuoasă, sociabilă, ambiţiosă, senzuală şi cu bun-gust, cu varful curbat în jos : originalitate, creativitate, idealuri înalte, înclinaţii filosofice, concepţii morale stricte. Dupa dimensiune : nasul mare vorbeşte despre bunătate iar nările largi, pragmatism, capacitate de sinteză, senzualitate.
Urechile: urechile mici - eleganţă, imaginaţie, politeţe, fire afectuoasă, dacă sunt ascuţite denotă încăpăţânare, inflexibilitate, vioiciune, simţul umorului.
Gura: gura mică denotă simţ estetic, superficialitate, fineţe, egoism, gura bine închisă arată fermitate, disciplină, orgoliu; Daca sunt fin conturate, buzele arată pragmatism, ambiţie, încredere în sine şi... sfială, dacă buza de jos este mai groasă tipul este lucid, original, fire dificilă, independentă şi critică, gura cu dinţii regulaţi denotă farmec.
Bărbia: O barbie rotundă vorbeşte despre blândeţe şi generozitate, despre intuiţie şi duioşie, arată o fire tandră, devotată, cinstită, dar uşor inconsecventă. Bărbia ieşită în afară arată tenacitate, orgoliu, încăpăţânare.
Gâtul şi poziţia capului: Un gât lung şi subţire arată docilitate, sfială, vioiciune, capul înclinat într-o parte arată o fire agreabilă, afectuoasă, comunicativă, uşor orgolioasă.

Încă o zi...

Astăzi am avut o zi extrem de încărcată... M-am trezit. Şi fiindcă nu era de ajuns, m-am mai dat şi jos din pat :))). Eh, să trec la lucruri mai serioase, cum ar fi că am intrat pe calculator sau că am trimis câteva mesaje pe telefon... :-" În fine, am fost singurică prin Polus să fac nişte cumpărături... am început cu ghiozdanu :)), am continuat cu încălţăminte şi îmbrăcăminte şi am sfârşit cu... o grămadă de alimente comestibile :)). Am mers printr-o căldură groaznică (ce oricum este mai mică decât la Vâlcea.. sâc!!), am transpirat de m-a luat naiba cărând la plase şi în sfârşit am ajuns în bucătărie unde a urmat să-mi satisfac poftele: am gătit ciorba mea preferată în premieră: Ciorbă Rădăuţeană (mi-a rămas în minte de când am fost la Rădăuţi) şi varză călită cu (urmează dovada că sunt naţionalistă) cârnaţi OLTENEŞTI :))).
Acum stau la calculator şi îmi savurez victoria... ar trebui să-mi deschid un restaurant :))).

Scrisoare către Făt Frumos

Ştiu că am mai zis azi ceva dar nu mă pot abţine. Am descoperit o compoziţie superbă, foarte bine interpretată, care efectiv m-a încălzit şi m-a făcut să mă simt char bine, motiv pentru care am ales să o împărtăşesc cu voi, cei care îmi vizitaţi blogul :). Sunet jos...

Am crezut ca intr`o zi buzduganul va lovi in usa mea si am sa ies sa te imbratisez
Vroiam sa`ti revad calul alb
Mi`ai promis ca`l voi calari candva
Si acum cand in sfarsit as fi putut
Ne`ai lasat sa ratacim printre faruri de masini
Trebuia sa crestem mari si sa luptam cu toti zmeii din lume,
Nimeni nu mai vrea sa lupte, Fat-Frumos
Oamenii n`au timp sa fie viteji
Unii spun ca viata e o lupta dar foarte rar aud pe cineva care sa fie sigur ca a castigat sau a pierdut

Mi`ai promis ca o sa ma inveti ce`ai onoarea Fat-Frumos
Da` nimeni nu mai foloseste cuvantul asta
Nici in reclame nu l`am auzit, foarte rar in filme
Da` mereu apare unu care spune ca esti prost daca ai onoare
Ai plecat... si nu m`ai lamurit

In fiecare seara ajungem in acelasi loc, Fat-Frumos, niste case mici
Iar eu stiu sigur ca am fost in castelul tau
Mi`ai spus ca nu pot sa stau mult,
Venea zmeul si trebuia va luptati
Si toti oamenii fac aceleasi lucruri
Cei singuri, inta`n casa, arunca niste chei pe masa , se duc la frigider, scot o sticla, beau, si privesc in gol
Apoi se trezesc ca din vis
Se duc in alta camera, se aseaza pe canapea si dau drumul la televizor
In fiecare seara, mii de oameni fac aceleasi lucruri, in acelasi timp, in aceleasi case mici, Fat-Frumos

Am fi putut fi singuri Fat-Frumos
Mi`ai promis ca n`o sa dormim doua nopti in acelasi loc Fat-Frumos
C`o sa zburam peste munti calare pe`un caii nostri albi
Si`o sa calatorim in acelasi timp cu stelele,
Si unde vom vedea o luminita cat de mica, acolo vom cobori, si vom innopta
M`am gandit ca n`o sa pot zbura Fat-Frumos
Dar eram sigur ca voi calatori
Si luminite sunt peste tot Fat-Frumos, asta ma doare
Nici macar n`ar fi trebuit sa le cautam
E mult mai simplu decat pe vremea ta , si tu nu esti aici
Spuneai sa inconjuram pamantul
Si sa raspandim binele in lume
Dar nu mi`ai spus niciodata ce inseamna binele
N`ai apucat!

De ce m`ai lasat Fat-Frumos, de ce?
M`ai lasat sa ratacesc printre faruri de masini
Nu stiu drumul spre castel
Si acasa doare
De ce m`ai tradat Fat-Frumos, de ce?
Treci incoace sa lupti,
Sa m`ajuti sa castig
Nu mai stiu sa iubesc
Fara tine mi`e frig

Stii cat se cearta oamenii pe chestia asta cu binele?
Ma enervezi Fat-Frumos ca esti iresponsabil
M`ai lasat cu ochii`n soare
Vreau sa fac tot ce faceai tu,
Si sa traiesc cum traiai tu, Fat-Frumos
Si sa`i invat si pe altii
Prietenii trebuia sa ma ajute, nu Fat-Frumos?
Trebuia sa plecam impreuna la drum
Trebuia sa stiu sa`i aleg, nu Fat-Frumos?
Ei bine, afla ca sunt singur!

De ce m`ai lasat Fat-Frumos, de ce?
M`ai lasat sa ratacesc printre faruri de masini
Nu stiu drumul spre castel
Si acasa doare

Sunt singur si tu nu esti aici
Fomila, Setila, Pasari-Lati-Lungila
Sunt inconjurat de niste idioti in costume gri
Cu care ma vad miercurea la mall
Si care canta cantece despr bere
Si nici macar nu`si mai amintesc de tine
Imi spun ca au cunoscut`o doar pe Ileana Cosanzeana
Dar ca de tine nu`si aduc aminte
Si rad Fat-Frumos, rad de tine, rad de mine
Trebuia sa fii aici, lasule, sa ne`nveti sa luptam,
Sa ne vorbesti despre onoare si prietenie
Sa ne spui despre sacrificiu
Trebuia ramai aici, sa te aperi, Fat-Frumos
Pentru ca eu n`o pot face in locul tau
Ca nu m`ai invatat Fat-Frumos

Ai plecat ca un las, Fat-Frumos
Si nu ne`ai invatat nimic
Ai fi putut macar sa`mi spui
Cum ai facut s`o iubesti doar pe ea Fat-Frumos,
Pentru ca eu stiu ca ea te`a ajutat mult
Cum ai reusit sa iubesti o singura fata ?

Te urasc Fat-Frumos,
Te urasc in numele tuturor calculatoarelor din lume
Tastez numele tau, si mii de pagini imi vorbesc despre tine
Si tu nu esti nicaieri Fat-Frumos
Si nici zmeul nu mai e printre noi
Asa as fi fost sigur ca ai existat
Ai plecat Fat-Frumos, si ai luat cu tine si binele sï rau

Te urasc, Fat-Frumos
Te urasc...

Tot astfel...

Nu am nimic interesant să spun... de fapt chiar e o problemă asta, că m-am străduit din răsputeri să creez în adâncul presupusului meu creieraş un subiect interesant, dar sunt prea indiferentă ca să pot găsi ceva. Oricum, sunt fericită că în momentul de faţă suntem pe locul al paisprezecelea în cadrul competiției de la Beijing, cu două medalii de aur, una de argint şi încă două de bronz dar şi cu şanse la alte câteva medalii...
Am telescop :))... şi o să mă uit la eclipsă (între 22-03 la noapte pentru cei ce vor să încerce să o vadă... se poate şi cu ochiul liber, în oarecare măsură)...
Şi o piesă... I know this is the truth ...

Simple Plan - Your love is just a lie

Au început jocurile olimpice!!

Sincer, aştept de patru ani acest moment. Ieri, când a fost deschiderea oficială, nu m-am putut despărţi de TVR1, chiar dacă asta a însemnat să mă uit de două ori la festivitate. Superbe momente!
Jocurile de vară 2008 se desfăşoară sub semnul cifrei 8, la Beijing în China. Astfel, deschiderea oficială a avut loc în data de 08.08.2008, la ora locală a organizatorilor: 08:08 PM.
Mascota este formată din 5 figuri: Beibei, Jingjing, Huanhuan, Yingying şi Nini, care, potrivit filosofiei antice chinezeşti, simbolizează cele 5 elemente primordiale ce alcătuiesc universul. Dacă cele cinci silabe ale numelor mascotelor sunt rostite consecutiv se obţine "北京欢迎你 Běijīng huānyíng nǐ" ceea ce s-ar traduce prin „Beijingul vă primeşte cu drag”.
România a trimis 102 sportivi la olimpiadă. Sperăm ca toţi să se califice în finale şi să se întoarcă victorioşi în ţară.

Mult succes jucătorilor români!!

Vreau un telescop!

Cred că am să înnebunesc! Iar mi-a intrat o idee în cap şi nu mi-o  mai pot scoate. Totul a început acum două ore şi şase minute, când am primit un mesaj de la Adyna: îmi spunea de o ofertă pentru un telescop. Am ascultat cu atenţie detaliile optice constatând că pentru ceea ce îmi trebuie mie şi, punând în calcul şi preţul, ar fi... ideal! Pe urmă, ca să mă stresez şi mai tare, aud că e în Cluj, pe Eroilor, adică în centru. Eu abia pe 12 plec în Cluj!!! Şi cred că plec cu maşina de 14 deci ajung la 20.00, în centru la 20.20, ceea ce înseamnă că pierd încă o zi, pentru că nu este deschis decât până la 20. E îngrozitor sentimentul! Mă şi văd stând pe balcon cu telescopul admirând cum trece Marte în balanţă... sau studiind constelaţiile sau şi mai frumos, eclipsa de lună ce e preconizată pentru 16 august!
Am vrut să dau comanda prin telefon dar nu răspunde nimeni... e blestem deja! Mi-am făcut calcule şi prind şi luna plină acolo dacă mâine va fi primul pătrar... Dacă nu îl cumpăr? Dacă nu mai au în stoc? Cred că am să tâmpesc!! :-S

Sfetnicul nopţii...

Stăteam aseară în pat şi priveam pe fereastră, apoi urmăream spectacolul umbrelor şi luminilor de pe pereţi. Câtă simplitate şi câte minuni pot fi decoperite, numai dacă renunţăm la ignoranţă. Pentru câteva minute chiar am fost fermecată de ce se petrecea... de luciul lacului de pe mobilă şi de războil ce se dădea între roşul aprins şi verdele pal, alburiu, al pereţiolor... parcă mă vedeam pe mine, sau mai exact parcă îmi fusese adusă viaţa înaintea ochilor: o dualitate permanenta între ceea ce sunt şi ceea ce vreau să fiu, între sacru şi profan, printr-un contrast, în întuneric mai mult alb - negru, decât roşu - verde. E aiurea. Oricât ne-am chinui să înţelegem viaţa, nu vom putea.
Mă gândesc acum la cât de plăcut era cremul cuverturii de mătase, pe care stăteam... mă gândesc cât de strident era roşul ceasului când mai trecea un minut şi îmi amintesc cum stelele verzi, fosforescente de pe tavan păreau a mă urmări... Mi-ar fi plăcut să am gânduri curate... să am sentimente sau... orice! Nu doar un gol adânc în cap şi praf în suflet. Trupul meu de metal, îngheţat, nu avea ce căuta acolo, într-un loc şi un moment atât de cald...

Nimicuri...

E vară, e cald, e enervantă fiecare secundă ce se scurge pentru că acţiunea şi munca deja au devenit plictiseală. Un sezon plin de nimicuri care mai de care mai groaznice. Nu spun că nu e bine, deşi nici că se putea mai rău... Sunt 36 grade afară simţite în creierul meu ca fiind 400. Debitez. Urăsc ceea ce se întâmplă şi detest nimicul. Vreau energia de a face totul şi o am. Înaintez în viitor dar sunt blestemată să rămân în prezent, de parcă aş avea febră "musculară" cerebrală şi nu pot folosi materia cenuşie. Acum văd şi eu cum e să fi idiot. Da, pe pielea mea...


Mulţumiri Adynei pentru piesă!

Un nou început

De când am revenit în Vâlcea am trecut printr-o mulţime de stări care mai de care mai aiurea. Am învăţat să apreciez tot ce mă înconjoară, la justa lor valoare şi am înţeles că e mai bine în Cluj, printre... "străini", decât în Vâlcea printre "cunoscuţi", am înţeles că am nevoie de spaţiul şi de timpul meu, de "cutia" mea fictivă în care mă ascund ori de câte ori mă simt ameninţată sau pur şi simplu tulburată. Nu degeaba îşi poartă racii carapacea în spate...
Oricum, nimic nu mai e cum a fost, nici măcar eu. Am deschis ochii şi m-am rănit, dar prefer să-mi vindec rănile şi să fiu mai atentă ca pe viitor să nu mai ajung la asta, decât să nu ştiu niciodată de ce sufăr şi "boala" să mă roadă pe interior până la distrugere. Aşa este totul în viaţă, un zâmbet şi o lacrimă fiindcă nimic nu este perfect, aşa cum şi noi la rândul nostru suntem departe de perfecţiune. De data aceasta am pus piciorul în prag şi... sunt pregătită să îmi las exuviile în urmă şi să mă nasc a doua oară, înainte doar cu un viitor şi un trecut mort...

Piesa aleasă este foarte cunoscută... (chiar una din preferatele mele). Mesajul este cel care m-a determinat să o postez, exprimând întocmai ceea ce simt...

Somewhere I Belong - Linkin Park

(When this began)
I had nothing to say
And I get lost in the nothingness inside of me
(I was confused)
And I let it all out to find
That I’m not the only person with these things in mind
(Inside of me)
But all the vacancy the words revealed
Is the only real thing that I’ve got left to feel
(Nothing to lose)
Just stuck/ hollow and alone
And the fault is my own, and the fault is my own

[Chorus]
I wanna heal, I wanna feel what I thought was never real
I wanna let go of the pain I’ve held so long
(Erase all the pain till it’s gone)
I wanna heal, I wanna feel like I’m close to something real
I wanna find something I’ve wanted all along
Somewhere I belong

And I’ve got nothing to say
I can’t believe I didn’t fall right down on my face
(I was confused)
Looking everywhere only to find
That it’s not the way I had imagined it all in my mind
(So what am I)
What do I have but negativity
’Cause I can’t justify the way, everyone is looking at me
(Nothing to lose)
Nothing to gain/ hollow and alone
And the fault is my own, and the fault is my own

[Repeat Chorus]

I will never know myself until I do this on my own
And I will never feel anything else, until my wounds are healed
I will never be anything till I break away from me
I will break away, I'll find myself today

[Repeat Chorus]

I wanna heal, I wanna feel like I’m somewhere I belong
I wanna heal, I wanna feel like I’m somewhere I belong
Somewhere I belong

Am revenit cu... imagini!

Deşi am promis că aduc imagini de când am revenit, abia acum am reuşit să-mi găsesc timp pentru a finaliza această "misiune". În fine, mi-ar plăcea să scriu câteva cuvinte despre cele ce urmează, despre Bojdeuca lui Ion Creangă, despre teiul lui Eminescu sau despre comorile "ascunse" ale judeţului Suceava, însă cred că mă voi opri la gânduri...